Criza Financiară în Spitalele Românești: Disparități în Decontarea Serviciilor Medicale

Într-un sistem de sănătate deja fragil, spitalele mari din România se confruntă cu o criză acută de finanțare, în timp ce altele, cu resurse disponibile, rămân subutilizate. Această situație paradoxală este generată de un mecanism complex de decontare care nu reflectă nevoile reale ale pacienților, ci depinde de bugete istorice și plafoane lunare. Cum se face, de fapt, decontarea internărilor în spitale și ce implicații are aceasta asupra sistemului sanitar și asupra pacienților?

Contextul Financiar al Spitalelor Mari

Spitalul Clinic de Urgență Floreasca din București a depășit, în primele trei luni ale anului 2026, contractul cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) cu peste 10 milioane de lei, ceea ce a dus la suspendarea internărilor programate. Aceasta este o situație semnificativă, având în vedere că, în același timp, alte spitale cu același tip de contract se confruntă cu paturi goale și fonduri necheltuite. Această discrepanță nu este rezultatul unei diferențe în volumul de pacienți, ci a unui sistem de finanțare ineficient care nu ia în considerare activitatea reală a unităților sanitare.

Managerul spitalului a fost nevoit să limiteze internările doar la urgențe, ceea ce subliniază gravitatea crizei financiare. Această situație a fost determinată de o creștere neașteptată a numărului de pacienți care s-au prezentat la spital, cu aproape 500 mai mult decât media obișnuită în luna martie. Această creștere a fost, de asemenea, influențată de faptul că, în anii anteriori, CNAS aproba acte adiționale pentru a suplimenta bugetele spitalelor care depășeau plafonul, dar în 2026, această practică a fost suspendată.

Mecanismul de Finanțare DRG

Majoritatea spitalelor din România care tratează cazuri acute sunt finanțate prin sistemul DRG (Diagnosis Related Groups), un sistem care a fost introdus în 2004. Acest sistem își propune să aloce resurse financiare pe baza complexității cazurilor tratate, dar, în practică, generează inegalități severe. Fiecare pacient externat este clasificat într-o grupă de diagnostic, iar fiecare grupă are o valoare de tarif prestabilită, care reflectă costurile medii de tratament.

Calculul finanțării pentru fiecare spital se face pe baza a trei elemente: numărul de cazuri externate, indicele de case-mix (care reflectă complexitatea medie a cazurilor) și tariful pe caz ponderat. Indicele de case-mix permite comparația între spitale, dar tariful pe caz ponderat variază semnificativ între unități, ceea ce contribuie la disparitățile financiare. De exemplu, diferența de finanțare pentru aceeași patologie poate ajunge la 70% între spitale mari și unități mai mici, deși complexitatea cazurilor ar trebui să justifice doar o parte din această diferență.

Plafonarea Cheltuielilor: Un Sistem Ineficient

Un alt aspect problematic al sistemului de finanțare este plafonarea cheltuielilor pentru spitale. Aceasta se face pe baza unor estimări care nu reflectă nevoile curente ale pacienților. CNAS stabilește suma contractată pentru fiecare spital pe baza externărilor din anii anteriori, ceea ce duce la subfinanțarea unităților care se confruntă cu o creștere a numărului de pacienți. Astfel, spitalele care tratează mai mulți pacienți decât au anticipat nu pot deconta toate servicii suplimentare, lăsându-le cu creanțe față de CNAS.

În 2026, criza de finanțare a fost agravată de două aspecte: întârzierile în adoptarea bugetului și introducerea unor limitări stricte de cheltuieli lunare. Aceasta a dus la situații paradoxale în care spitalele aglomerate rămân fără fonduri și sunt nevoite să reprogrameze pacienții, în timp ce unitățile cu o adresabilitate scăzută își păstrează fondurile necheltuite. Acesta este un exemplu clar de ineficiență a unui sistem care nu reușește să se adapteze la realitățile din sănătate.

Impactul Asupra Pacienților

Această criză de finanțare are consecințe directe asupra pacienților. În timp ce spitalele mari se confruntă cu o supraaglomerare și lipsă de fonduri, pacienții care necesită îngrijiri imediate sunt afectați. Este inacceptabil ca un sistem care ar trebui să asigure accesul la servicii medicale de calitate să funcționeze pe baza unor bugete rigide, care nu reflectă nevoile reale ale pacienților.

Pacienții care nu pot fi internați din cauza lipsei de fonduri sunt nevoiți să aștepte, ceea ce poate duce la complicații grave ale stării lor de sănătate. De asemenea, ei pot fi nevoiți să se îndrepte către spitale mai îndepărtate sau către unități care nu dispun de resursele necesare pentru a le oferi tratamentele de care au nevoie. În acest context, întrebarea care se pune este dacă sistemul actual poate fi eficient în a răspunde nevoilor reale ale populației.

Perspectivele Reforma în Sistemul de Sănătate

În fața acestor provocări, CNAS și Ministerul Sănătății propun o reformă a sistemului de finanțare, care ar putea include principiul „banii urmează pacientul”. Aceasta ar însemna alocarea fondurilor către serviciile medicale efectiv realizate, eliminând astfel situațiile în care spitalele sunt plătite pentru inactivitate. Această reformă ar putea rezolva problema spitalelor aglomerate, dar ar putea deschide și noi riscuri, cum ar fi stimularea externărilor premature sau selecția pacienților.

Pentru a preveni aceste riscuri, CNAS plănuiește o reformă mixtă, care va include raportarea costurilor reale ale intervențiilor. Aceasta ar trebui să permită recalcularea tarifelor pe caz ponderat, asigurând astfel o mai bună alocare a resurselor. O astfel de abordare ar putea contribui la reducerea inegalităților financiare dintre spitale și la îmbunătățirea calității serviciilor medicale oferite pacienților.

Concluzii și Provocări Viitoare

În concluzie, sistemul de sănătate din România se confruntă cu provocări majore în ceea ce privește decontarea internărilor și finanțarea spitalelor. Disparitățile în alocarea resurselor financiare, plafonarea cheltuielilor și ineficiențele sistemului de finanțare DRG sunt doar câteva dintre problemele care trebuie abordate. Reforma propusă de CNAS ar putea reprezenta un pas înainte, dar implementarea sa va necesita o colaborare strânsă între autoritățile de sănătate, spitale și profesioniștii din domeniul medical pentru a asigura o mai bună calitate a îngrijirii pacienților în România.